Nota: Acest articol nu imi apartine,  a fost preluat de pe Blogul Editurii Trei.
Mie mi s-a parut intereant, mai ales pentru fanii DR. House.

La o conferinţă recentă organizată de American College of Physicians din Philadelphia, un prieten care ştia despre interesul meu faţă de diagnostic m a îndemnat să particip la o prelegere anume. Titlul sărea în ochi, dintre toate Noutăţile din Cardiologie şi Inovaţiile din Nefrologie, Hematologie şi Urologie. Prelegerea se intitula, pur şi simplu, “Păcăleşte-l pe profesor”.

Când am sosit în sala respectivă am rămas uimită — încăperea era plină de sute de doctori. În timp ce treceam de picioare şi genunchi pentru a ocupa unul dintre puţinele scaune libere, m am uitat la publicul îmbrăcat lejer, în majoritate de vârstă mijlocie. În aer plutea un fel de aşteptare ameţită, amintind de drumul spre o îndepărtată arenă de concert din timpul studenţiei.
În cele din urmă, o femeie înaltă şi zveltă, cu păr bogat şi ondulat şi un zâmbet larg a intrat pe scenă, dând din cap şi zâmbind către adepţii ei. Publicul a explodat în aplauze.
Era dr. Faith Fitzgerald, o versiune în carne şi oase a doctorului House de la televizor. Este decanul dilemelor de diagnosticare. Sutele de doctori din amfiteatru veniseră să vadă cum abordează o serie de cazuri provocatoare — pacienţi ale căror poveşti au fost trimise de studenţi de la Medicină din toată ţara şi alese pentru această prezentare din cauza dificultăţii şi complexităţii lor. Poveştile pacienţilor erau prezentate doctorului Fitzgerald, una câte una, iar sarcina ei era să îşi dea seama, până la sfârşit, care este diagnosticul. De a lungul întregii prezentări, dr. Fitzgerald explica publicului modul ei de gândire, jucând rolul unui Sherlock Holmes modern în faţa mulţimii ei de doctori Watson. Era un alt semn al timpului nostru: diagnosticul devenise o formă de entertainment.
După ceea ce a părut o fi o prezentare complet inutilă în faţa acestui public, Fitzgerald şi a aşezat ochelarii la jumătatea nasului ei lung şi acvilin şi şi a salutat fanii înfocaţi. Ca toţi bunii vorbitori, a început cu o glumă — o glumă de doctori:
Înainte de a începe, ca să fie clar, a mârâit Fitzgerald cu vocea ei răguşită de tutun, aş vrea să menţionez — endocardită, tuberculoză, granulomatoză Wegener, aortită Kawasaki, demenţă Jakob Creutzfeldt şi gastrită eozinofilică.
A rostit în grabă această listă de boli obscure şi a încheiat cu un râset.
Nu cunosc niciunul dintre cazurile pe care le voi auzi imediat, dar există şanse al naibii de mari ca prin această listă să fi menţionat cel puţin unul din diagnosticele de caz. Doar ca să ştiţi că le am rostit.
Mulţimea a râs încântată. La aceste adunări, chiar dacă în cele din urmă nu soluţionezi cazul, se ţine cont dacă diagnosticul final se numără printre bolile pe care le ai luat în considerare pe parcurs. Fitzgerald voia să semnaleze faptul că acele cazuri cu care era probabil să se confrunte în ziua aceea nu erau aceleaşi cu cele pe care doctorii le văd în mod normal, în practica lor zilnică. În schimb, erau “fascinoamele”, cazuri incitante pe care doctorii şi le povestesc în bucătărie, la recepţii sau pe scările spitalelor.
Fragment din volumul “Fiecare pacient spune o poveste.Enigme medicale si arta de a formula diagnostice”, de Lisa Sanders, aparut la Editura TREI, in Colectia “Acum pentru viitor”.
Lisa Sanders este lector la Şcoala de Medicină, Universitatea Yale, şi profesor în programul Yale’s Primary Care Internal Medicine Residency. Deţine o rubrică foarte populară în The New York Times Magazine, care a stat la baza celebrului serial de televiziune Dr. House. Este consultant pe probleme medicale al serialului Dr. House, ajuns acum la sezonul 7.
Anunțuri