Prima pagină

Rezultate Concurs Aniversar

Compunere Locul 1.

– Mihai!

Aşteptă să capete un răspuns, măcar un gest cât de mic, o ridicare de privire sau o silabă, însă o ignora total, era iarăşi absorbit de acele pagini. De când pusese mâna pe acea carte încet lucrurile începuseră să se schimbe şi foarte puţin mai era conştient de realitatea din jur. Abia îl convingea să mănânce, trăgând de el şi ajungând uneori să ţipe unul la altul, să se izbească uşi şi cuvinte grele de pereţii camerei.

Deşi era curioasă nu îndrăznise să se uite în ea, să vadă ce e aşa de interesant la carte, ce-l atrage. Îi spunea mereu că se regăseşte în ea, că-l descriu aproape perfect acele vorbe şi că nimeni nu l-a mai înţeles aşa bine vreodată. Însă oare un om, un autor care nu te cunoaşte şi nu te-a văzut niciodată ar putea să facă asta? Dacă nu l-ar fi ştiut de Mihai de atâţia ani l-ar fi crezut nebun şi l-ar fi lăsat în plata Domnului, însă era prietenul ei, bine, nu în acel sens. Erau doar persoane aproapiate şi atât.

– Mihai! spuse răstit, de această dată. Răspunde la telefonul ăla.

Deşi o auzise dorea să mai citească, să mai fure câteva propoziţii, să-şi mai zugrăvească nişte imagini în minte înainte să închidă cartea. Ar mai fi luat o gură din acea prăjitură dulceagă şi amăruie în acelaşi timp, însă vocea ei îi tot răsuna în minte şi simţea paginile mai vii şi mai calde ca niciodată. Oftă adânc şi se ridică fără chef, lăsând volumul rezemat de geam şi merse cu paşi mari în hol. Cînd se ridicase parcă se rupsese de lânga ceva, îl smulsese cu forţa din lumea lui şi-l lovise cu faţa de asfalt. Voia înapoi la căldură, în bula aceea perfectă de săpun.

Apoi îl auzi ridicând receptorul şi după o lungă perioadă îi recunoscu vocea, parcă îi şi uitase glasul. Se părea că sunase un coleg de liceu şi asta avea să-l ţină ocupat câteva minute sau aşa spera. Îşi muşcă buzele şi cât putu de încet parcuse distanţa de la masa de bucătărie până în living, ocolind bucăţile de parchet ce ştia că scârţâie şi ajunse la pervaz. Nu se aşeză, însă apucă între degete într-un mod brusc cartea şi o strânse până simţi că acele colţuri îi zgârie pielea.

Studie pentru câteva secunde coperta, însă nu avea nimic special. Făcută dintr-un material lucios, titlul şi autorul cu litere albe, ieşind în relief şi atât. Înghiţi în sec şi apoi o deschise.

– Dar… dar e goală ?!

Probabil e din cauza agitaţiei. Nu mai văd nici cuvintele. Îşi spuse răsfoind paginile, căutând să zărească vreun cuvânt sau vreo propoziţie, însă tot ce vazu fură câteva însemnări făcute cu creionul de el. Linii ce-ar fi trebuit să sublinieze pasaje ce-l interesau sau îl făcuseră curios, dar nu erau decât urmele de creion. Fără propoziţii.

Nu mai înţelegea nimic. Ori el îşi bătea joc de ea şi făcea intenţionat lucrul ăsta, fâţâitul cu o carte cu pagini albe prin casă doar să o facă curioasă şi să aibă de ce râde când avea să o prindă ori ea o luase razna. Poate era un coşmar şi când avea să se trezească se vor amuza amândoi. Se ciupi de braţ, însă simţi, durerea exista – era perfect trează.

– Ce cauţi?

Când îl auzi scapă volumul din mână şi de teamă că va ţipa la ea sau o va pălmui se aplecă repede să ridice volumul şi să-l aşeze unde-l lăsase el. Stătea în uşă privind-o cu nişte ochi reci, că o brumă ce se pusese peste iarba verde, un verde crud amestecat cu picături de albastru.

– Zi-mi că e o glumă! spuse D., încercând să nu ţipe la Mihai, deşi îi tremura vocea. Spune-mi că nu încerci să faci pe nebunul cu mine! Te rog, Mihai, zi-mi. Vreau să cred că e un vis şi că mă pot trezi şi totul va fi normal.

– Nu e un vis, Dana, e real! zise calm. Şi nu încerc nimic. E o simplă carte ce-am cumpărat-o şi atâta tot. Nu ştiu ce vezi aşa special la ea.

Nu, nu, nu! El îşi bate joc. Continuă să-i radă în faţă şi cum Doamne, iartă-mă se poate abţine să nu râdă? Nu i se mişca nici măcar un muşchi şi are cea mai serioasă expresie pe care a văzut-o vreodată la el. Nici măcar când are examene nu face aşa.

Inspiră adânc şi apucă iarăşi volumul şi deschide la o pagină oarecare, simţind cum foile îi alunecă. I-au şi transpirat mâinile. Acum ea pare sărită de pe fix. Doamne, zi-mi că-i coşmar.

– Uite, vezi. spuse, arătându-i foaia. E gol, nicio literă, niciun cuvânt, n-are propoziţii. Nici o amărâtă de virgulă. Doar scrisul tău şi zice “Interesant. Reuşeşte să exprime atât de multe prin câteva cuvinte şi coloristica limbajului oferă o vedere mai amplă. “ Dar problema e că eu nu văd ce coloristica visezi tu. A, că foaia e aşa albă încât te face să vezi steluţe asta e altceva.

– Dana, acolo scrie. Dar tu nu înţelegi. Dă-mi cartea!

– Ce ? zise, ridicând o sprânceană. Mihai, tu te-ai tâmpit. Nu vezi că nu scrie nimic?! Pentru Dumnezeu încetează să râzi de mine că-mi fac bagajele şi mă mut la cămin.

– Tu n-o poţi citi. spuse şi i-o luă din mână, aşezându-se pe pervaz şi începând să citească.

Rămase pe loc, cu gura căscată, privindu-l cum citeşte fraze întregi, propoziţii ce se îmbină şi curg una după alta. Nu le-ar fi putut inventa pe moment, dar ea nu le văzuse.

– Nu înţeleg. spuse oftând.

– Cartea asta conţine trecutul şi prezentul meu, Dana. Cu fiecare zi care trece mai apar câteva pagini şi când mă plictisesc o recitesc. E carte pentru mine, o carte pe care doar eu o înţeleg. E ca o cutiuţă magică în care s-au strâns gândurile şi amintirile din anii precendenti şi până acum. Chiar şi discuţia noastră va apărea aici peste câteva zile.

Oare există aşa ceva? Cum putuse el să găsească o carte care să-i oglindească sufletul?

Se aşeză în fund, rezemată de perete şi-l rugă să-i mai citească. Avea să înţeleagă mai târziu cum era posibil aşa ceva şi poate că nu mai voia să fie un vis, poate voia şi ea o astfel de carte. Poate fiecare om ar dori o astfel de carte,  “o carte pentru mine”.

 

Compunere Locul 2.

Rafturi parcă nesfârşite îmbracă pereţii înalţi ai camerei. Peste tot cărţi legate în piele, cu cotoare de diferite culori, zeci, sute, mii de autori şi titluri scrise cu litere aurii, elegante. Închid ochii şi inspir adânc în timp ce îmi trec uşor degetele peste formele rotunjite ale cotoarelor, de la carte la carte, de la poveste la poveste, de la o viaţă la alta… Mirosul de cerneala şi de pagini răsfoite de prea multe ori îmi inundă cu repeziciune plămânii.

Mă plimb printre rafturile înalte, încerc să ma decid asupra unei cărţi…dar parcă toate se agaţă de mine, strigând insistente „Citeşte-mă! Citeşte-mă pe mine!”. Închid iarăşi ochii, mă rotesc uşor şi pun degetul pe prima carte care îmi iese în cale. O iau din raft pentru a o privi cu mai multă atenţie, dar bibliotecara îmi strigă că e vremea să închidă, aşa că împrumut cartea şi o iau spre casă.

După cină, nemaiputându-mi stăpâni curiozitatea, urc scările în grabă până ajung în camera mea şi scot, nerăbdătoare, cartea din rucsac. Coperta roşie, sângerie, de piele tocită pe la colţuri şi numărul mare de pagini sunt cele pe care le-am observat imediat ce am luat-o prima dată în mână, de pe raftul din imensa bibliotecă. Acum priveam, curioasă, detaliile. Partea din faţă a coperţii era încadrată de un chenar de mici steluţe arginti iar în centru stătea scris, cu litere caligrafice, titlul: „Carte pentru mine”. Şi…atât. Literele de pe cotor erau prea şterse de vreme, aşa că am deschis-o, căutând pagina pe care ar fi trebuit să apară numele autorului, editura, anul publicării şi altele. Nimic… Ruptă. Câteva fărâmiţe de hărtie franjurată, îngălbenită de timp, erau tot ce rămăsese. M-am încruntat uşor şi am mai dat câteva pagini, începând să citesc. Avea aspectul unui jurnal scris frumos de mână. Prima notă era din 5 august 1996 şi era povestită prima zi din viaţa unei fetiţe pe nume Meredith. Sprâncene mi s-au înălţat, mirate. O fi coincidenţă? Erau numele şi data naşterii mele… Devenind tot mai curioasă, am început să răsfoiesc mai repede paginile, până când am ajuns la prima zi de şcoală a lui Meredith-cea-din-carte. Nu cunoştea pe nimeni şi era speriată. Inima îi bătea cu putere în timp ce aştepta ca totul să se sfârşească şi să poată pleca acasă. Simţea cum lacrimile i se adună în ochi, mici picături sărate ce ameninţau să i se scurgă pe obraji şi apoi să îi picure pe fustiţa roşie a uniformei. Apoi…a simţit o bătaie uşoară pe umăr. S-a întors cu privirea unei pisici speriate spre fetiţa care spunea că o cheamă Elizabeth, dar că preferă Liz…

În carte nu scria –cel puţin pe acea pagină- dar ştiam ca cele două urmau să devină cele mai bune prietene. Şi că vor rămâne aşa cel puţin până în liceu, probabil şi mai târziu. Era povestea mea… Eu eram Meredith… Meredith-cea-din-carte… Toată viaţa mea era povestită în detalii, întipărită acolo, cu cerneală neagră, şi nu exista nici o îndoială că era prea mult pentru o simplă coincidenţă…Deşi un semnitment ciudat – poate teamă amestecată cu ceva ce nu puteam numi exact…- îmi încolţea în suflet şi continua să crească, umplându-mă de fiori, nu mă puteam abţine să nu dau paginile mai departe cu repeziciune, fără să-mi mai pese dacă le rup sau îndoi, încercând să ajung la pagina pentru ziua de azi. Nu am nici 16 ani, aşa că am presupus că mare parte dintre pagini aveam să le găsesc albe, pagini de viitor înca nescris, aşteptând ca timpul să le transforme, pe rând, în amintiri ale trecutului. Însă am ajuns să citesc ultima pagina a cărţii cu un nod în gât şi cu respiraţia tăiată, un fior rece traversându-mi întreg spatele, apoi picioarele, până la glezne. Era povestită ziua de mâine…ultima zi a vieţii mele…

Urma să mor într-un accident în timp ce mergeam cu bicicleta spre liceu… Am stat câteva momente privind pagina, neîndrăznind…neputând…să fac veo mişcare. Apoi, înşfăcând brusc câteva pagini, am aruncat cu furie cartea de perete, lăsând-o apoi răvăşită, cu paginile îndoite, lipite de parchetul rece. Arăta oribil…umilă, parcă cerşind iertare… Am simţit-o pentru un moment parcă vie. Am privit-o cu atenţie, aşteptându-mă să văd o baltă de sânge întinzându-se în jurul ei… Apoi am întors repede privirea, alungându-mi imaginea din minte.

A doua zi, când era aproape timpul să plec la şcoală, aveam un gol în stomac şi nu ştiam ce să fac. Am privit cartea şi imaginea ei sângerând mi-a umplut iarăşi mintea. Am apucat-o cu vârfurile degetelor de copertă şi am întors-o, răsfoind-o apoi până la ultima pagină.  Hotărâsem să merg pe jos la şcoală. Asta însemna că ceea ce era scris acolo nu se mai putea întâmpla. Am citit ultimile rânduri, simţind cum teama începe să pună iar stăpânire pe mine… Se schibase… Textul era schimbat!.. Nu mai eram pe bicicletă, ci lovită de o maşină când încercam să trec strada, peste drum de liceu. Eram îngrozită… Puteam jura că aseară acolo stătea scris altceva!

Din bucătărie i-am auzit vocea tatei strigându-mi că azi mă poate duce cu maşina la şcoală. Am privit iar pagina. Scrisul se modifica rapid sub ochii mei uimiţi… Însă finalul era mereu acelaşi…moartea…

Brusc, am fost invadată de un val de furie şi am iznucnit în lacrimi. Rupeam pagina după pagină, fâşii de hărtie împrăştiindu-se prin toată camera şi agăţându-se de mine..Însă cartea continua să arate la fel ca atunci când am deschis-o pentru prima dată. Dar nu conta…trăgeam în continuare de pagini, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, fără să mai  iau în seama firişorul roşiatic ce începuse să curgă din cotor…

*      *      *

            M-am trezit cu inima bătându-mi cu putere în piept şi plângând, dar uşurată că totul nu fusese decât un coşmar. Ceasul electronic de pe noptieră îmi arăta ora 4 dimineaţa. Îngheţând, mi-am privit mâinile în lumina lui slabă… Degetele roşiatice; atârnând printre ele şi împrăştiate pe tot patul erau fâşii de hârtie însângerată…

 

Compunere Locul 3.

Ce ar însemna viaţa fără iubire?

Mulţi şi-ar pune această întrebare ,dar câţi ar fi capabili să răspundă la ea?Întrebările se înmulţesc ,iar răspunsurile întârzie să apară.Nu ştiu dacă este noroc sau pur şi simplu destinul care mi-a fost scris ,însă am găsit ceea ce de mult timp căutam.Te căutam pe tine în orice lucru posibil,speram să apari şi să îmi luminezi viaţa,transformând totul într-un tărâm de vis în care eram doar noi doi ,iar  timpul se oprea în loc,eternizând totul.

Eşti ca o carte pentru mine.Găsesc în tine tot ce mi-am dorit vreodată.Găsesc puterea de a merge mai departe când totul mi se pare dificil şi imposibil de trecut.Găsesc iubirea de care am nevoie ca de aerul pe care îl respir şi fără de care aş înceta să mai exist.Văd in tine trecutul ,prezentul şi viitor,chiar dacă este o absurditate deoarece viitorul reprezintă incertitudine.Dar tu îmi oferi încrederea de care am nevoie să cred că vom fi împreună mereu şi că mereu va exista o şansă ca împreună, să trecem peste toate obstacolele ivite.

Drumul pe care îl avem de parcurs este sinuos,plin de urcuşuri si coborâşuri ,dar am încredere în tine,ca atunci când voi cădea, tu vei fi acolo şi îmi vei prinde trupul cu braţele tale puernice , nu vei lăsa pe nimeni şi nimic să mă rănescă.Tu eşti protectorul meu.Eşti raza de soare care a îndepărtat norii din viaţa mea.

Văd in noi doi ,poveştile de iubire pe care le citeam numai în cărţile de dragoste si visam cu ochii deschişi cum ar fi ca eu să trăiesc aceeaşi poveste.Să am pe cineva care să mă iubească necondiţionat şi să îmi fie alături mereu.

Zilele care trec şi pe care le petrecem împreună mi se par a fi filele unei carţi in care descopăr mereu ceva care sa mă surprindă şi care să mă facă sa îmi doresc să înaintez mai mult,făcându-mi pulsul să mi se accelereze.Cu cât înaintez cu atât descoper  mai multe lucruri pe care nu le ştiam.Descopăr în tine un prieten care îmi înţelege gândurile şi mă linişteşte când totul pare fără soluţie.Găsesc în tine raţiunea de care am nevoie în momeztul în care trebuie să iau o decizie.

Eşti cartea pe care aş vrea să o citesc la nesfârşit şi totuşi filele se termină cu fiecare moment care trece.Dar este o greşeală din partea mea să o citesc mereu ?

Răspunsul îl voi afla curând.

Locurile 4,5 si 6.

Locurile 7,8,9,10,11.

 

%d blogeri au apreciat asta: